LIGA 3: ȘOMUZ FĂLTICENI - CSM PAȘCANI (30 aprilie /ora 17.00) VEZI LIVE !
23 mai 2022

Cafe Privato

Corespondenţă din Istanbul

Elena Paşcovici

E locul meu de suflet, unde mă odihnesc, departe de zgomotul (uneori stresant pentru mine, cea venita din oraşul unde odinioară nu se întâmpla nimic). Eşti la doi paşi de İstiklal, centrul ameţitor, dar «mustind de cultură», «faleza» İstanbulului. Eşti foarte aproape de Turnul Galata, adică e un «vad» bun pentru comercianţi şi patroni de restaurante.

Turnul Galata (Galata Kulesi) a dominat cartierul Beyoglu încă din 1348, el fiind construit de o colonie genoveză ca parte din fortificaţie şi servea ca turn de observaţie. După ce otomanii au cucerit Istanbulul în anul 1453, turnul a devenit închisoare şi hambar naval. În timpul sec al XIX-lea a servit ca punct de observaţie pentru desele incendii ce aveau loc în oraş deoarece erau multe case din lemn. O legendă spune că un aviator, Hezarfen Ahmet Çelebi, în anul 1348, a zburat cu aripi artificiale făcute de el, din turnul Galata deasupra Bosforului până la Üsküdar (în partea asiatică) în total fiind un zbor de 3,3 km. Deşi descoperirile ştiinţifice curente ne dovedesc cp acest fapt a fost (şi încă este) imposibil, Sultanul Murad al IV-lea a fost atat de impresionat, dar şi speriat în acelaşi timp de capacităţile aviatorului încât l-a trimis pe acesta în exil în Algeria.

La Privato găseşti întotdeauna o atmosferă plăcută, bei un ceai bun, o cafea deosebită, mesele sunt îmbelşugate, diverse. Necla, prietena mea turcoaică, managerul acestui loc aduce mereu ceva nou: o reţetă, o aromă, un aranjament floral. Seara, turnul Galata iluminat e mirific.

Nu e un spaţiu foarte mare, dar te simţi bine. Simţi diferenţa aceea dintre «house» şi «home» (“casă” şi “cămin”). Vin oameni feluriţi, câteodată e un Turn Babel, se vorbesc limbi diferite, dar sună bine, e ca un fond muzical. Muzica e bună, discretă. «E un loc printre altele, faci reclamă », veţi spune, cârcotaşi (chiar, oare de ce simte mereu românul nostru nevoia de a cârcoti, de unde ni se trage ?! Din nesiguranţă, din invidie?). Poate. Dar nicăieri în İstanbul m-am simţit mai bine, mai liniştită, mai împăcată cu mine însămi şi cu alţii, dorind să revin. Mai e (era !), desigur «Molly’s Coffee », dar despre asta voi vorbi altădată.
Câteva mese (desperecheate aparent, de mărimi şi stiluri diferite), o canapea, totul gen «retro», câteva obiecte vechi, otomane, tablouri (printre care şi unul dăruit de mine, lucrat din paie), o micro-terasă, dar nimic ostentativ, nimic forţat. Terasa are povestea ei. În spatele restaurantului, este o parcare, destul de mare, în care sunt zilnic 2 sau 3 maşini. Pentru care e plătit şi un om, ca să adune taxa. Patronul nu vrea în ruptul capului să închirieze restul de spaţiu pentru amenajarea unei terase la Privato. E o ambiţie, clar (turcii stau foarte bine la capitolul încăpăţânare!), pentru că spaţiul îi este inutil, nu câştigă nimic de pe urma lui. Discuţia este veche, negocierile reîncep în fiecare primăvară, fără niciun rezultat. Mă gândesc ce fraier e tipul: ar parca mai mulţi oameni maşinile acolo, ar merge la Privato (care se află pe o străduţă îngustă, unde nu încap maşini), şi toată lumea ar avea de câştigat. Da, dar e chestie de «prinţip», Dom’le!

Ceai turcesc, ceai organic (din plante, care va să zică, deşi «organic» sună mai mult a «organe», cafea turcească, dar şi filter cafe, un mic dejun ţărănesc, ca la mama acasă (bine, pe atunci când la mama acasă nu era criză economică), dar şi Ratatouille fraţuzesc, paste italiene, mâncăruri din Georgia, gătite cu pricepere, cu drag şi zâmbet de cele două bucătărese din această ţară. Bauturi fine, dar şi suc natural sau limonadă cu mentă şi miere, să nu uit deliciosul desert «mozaic», de fapt un salam de biscuiţi foarte aromat. Preţuri pentru toate buzunarele. Reduceri neaşteptate pentru clienţii fideli. Sunt şi pisici prin preajmă (prezente la Istanbul în număr mare, hrănite şi alintate de toţi, ca nişte prinţese), dar discrete, nu deranjează.

Necla e mereu prezentă, se ocupă de toate, chiar şi când e liberă, telefonul ei mobil sună întruna, personalul cere sfaturi, întreabă. Obişnuiesc să-i zic: «Atât de tânără şi atât de înţeleaptă». Nu comentează, zâmbeşte doar. A absolvit Facultatea de Litere (latină şi greacă veche), apoi a găsit de lucru aici, iar în câţiva ani a devenit de neînlocuit pentru patron. În plus, închiriază camere turiştilor, dă ore particulare de limba turcă, iar de ceva timp, însoţeşte grupuri de excursionişti (un tur dureaza 4 ore), ghidându-i în turcă şi în engleză. Este ambiţioasă, visează să-şi deschidă propriul restaurant, economiseşte bani. Spune cu mândrie că a strâns deja jumătate din banii necesari. Familia, neîncrezătoare la început (ce o sa facă fetiţa lor singură la Istanbul, cum se va descurca?), e foarte mândră de ea. Nu o afecteză prea tare criza economică. Zâmbeşte mereu, chiar şi când e foarte obosită, e deschisă, prietenoasă, gata mereu să te ajute, dacă ai nevoie de ceva. Sportivă, joacă baschet într-o echipă locală, din care fac parte absolvente de facultate. E foarte agilă pe teren, aleargă de mama focului, se implică, nu renunţă, trăieşte fiecare minut, fiecare fază, de-ai zice că e un meci din finala campionatului mondial. Poartă mereu la gât un dar drag, un medalion din argint-mâna Fatmei (simbol algerian, musulman; Fatma era fiica lui Mahomed, mâna ei te protejează, ca şi ochiul albastru, talismanul tradiţional al turcilor).