LIGA 3: ȘOMUZ FĂLTICENI - CSM PAȘCANI (30 aprilie /ora 17.00) VEZI LIVE !
16 mai 2022

VASILE GH. POPA − DEVOALAREA UNUI PARCURS EXISTENŢIAL

„Răstigneşte-mă, Doamne!
…Şi lasă-mă aşa
atârnat de lemn şi bocit de toamne”

Şi-mi permit completarea unui gând nerostit de cel sărbătorit ca centenar, dar atât de omenesc: Înviază-mă, Doamne,/ şi lasă-mă aşa/ doar bocit de toamne.
Simplu, emoţionant, neostentativ, Bunica ar vrea să se sfârşească din viaţă într-o vineri. Într-un proces de izomorfism structural, veriga firului leagă cele două existenţe. Memoria inimii sporeşte amprenta meditativă profundă. Jurnalul şi epistolarul respiră firescul. Magnifica temă a bunicii înfruntând lumea fluctuantă şi pasageră păstrează în odaia secretă a sufletului scriitorului o umbră de durere altoită pe bucuria de a contura pentru nepoţi, strănepoţi şi cititori o lumină în şi pentru zi de duminică. Un mod de supravieţuire în mitologia familiei a unei femei puternice, tezaurizatoare a culturii străvechi.
„Mă voi spovedi soarelui” răsturnând sufletul pe hârtie, scotocind în „lacra” amintirilor, provocându-l să se raporteze la prezent. Din cuvinte cu vibraţie specifică făureşte o perlă ascunsă-n inimă pentru o iniţiată al cărui portret îl recompune mozaicat prin tehnica discontinuităţii − de la naştere până la moarte − cu episoade din copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate, bătrâneţe şi neputinţă. Prezvitera Elvira este înfăţişată trăind autentic. Femeie neobişnuită care a strălucit o viaţă, autoritară şi dârză, iniţiată, mama satului, doftoroaie, păstrătoare a înţelepciunii ancestrale, bună povestitoare, rapsod popular, în sinteză rămâne „un capitol viu de etnografie şi folclor”. Din aceeaşi familie de spirite este Fiul, pentru că orfanul s-a împlinit în ambianţa familiei Evei, soţia sa. Aici se regăseşte ocrotit de nostra mater. Căminul Evei devine casa împlinirii vindecându-l de complexul orfanului în ambianţa, armonia şi climatul necesar sieşi, copiilor şi nepoţilor Comunicarea afectivă mamă − fiu este esenţială. Fiul are meşteşugul întrebării provocând rememorarea şi destăinuirea etapelor vieţii bunicii.
„Stau de vorbă cu mama. Este singurul leac care o mai înviorează.” Povestirea acesteia e fermecătoare şi are darul de a o pune în lumină. Ca o eroină din balada populară, uimeşte prin energii debordante: „Când eram fată mare, încălecam pe cal şi galopam de se mira lumea… eram plină de lumină şi cânta inima-n mine. Aş fi vrut să chiui şi să plec în galop… Încălecam şi, tiva! băiete. Tot într-un galop o ţineam… Călăream pe părul iepei, fără şea, fără căpăstru.”
Devenind presviteră, are aceleaşi energii clocotitoare: „Când eram tânără, dacă voiam, trăgeam in mine tot văzduhul… Cu caii ăştia şi cu trăsura l-am dus noi pe Iorga de la Târzia la Boroaia”. Fără temeri, l-a omenit pe celebru haiduc Pantelimon care îngrozise ţinutul: „L-am apucat pe Hăbuc de la Groşi şi pe Pantelimon de la Răuceşti.”
Pe la cincizeci de ani „era o preoteasă frumoasă, de o energie inepuizabilă, vorbăreaţă, întreprinzătoare… conducea o gospădărie înfloritoare”.
Bătrâneţea vine cu suferinţă, neputinţă şi durere: „mama continuă să-mi spună că s-a gătit ghemul şi că vara aceasta e ultima vară”. Bunica este păstrătoarea tradiţiei: „să-i spuneţi Zamfirei lui Luca să mă bocească…da, să bocească tare, să se cutremure păreţii” Urmează o iniţiere şi o incursiune în lumea bocetului, o psalmodiere a acestuia, bunica plângându-şi mama, bocindu-se pe sine şi poate pe cel ce o ascultă şi care o va urma nu peste mult timp: „Mamă bună, nu pleca/ că ni-i drag de dumneta”. Dureros, dar autentic. Timpul lucrează.
Mintea, altădată ageră, alternează între luciditate şi uitare. Senilitatea e dureroasă pentru cei care o cunosc. Agonia este durere pentru ea şi pentru toţi: „mă chinuiesc să nasc sufletul şi nu pot… o fi venind cu fundul sau cu umărul… cine mai ştie… De-acum nu se mai face ziuă niciodată”.
Chin şi moarte: „mama, solemnă şi austeră şi frumoasă, stă întinsă pe catafalc ascultând pâlpâitul toiagului ce-i arde la căpătâi.” Presentimentul morţii ce dă târcoale, fulgeră în mintea Fiului: „îndată îmi vine în minte credinţa populară că dacă muşchii mortului sunt moi, trebuie să mai moară cineva din familie”. E urmărit nu de spectrul morţii – „moartea e mereu lângă noi” − ci de spaima „n-o să rămână nimic după mine… De ce nu pot lungi timpul”? Moartea se infiltrează prin boală.
Gândul nedus până la capăt este acelaşi ca în antologica Bunica se pregăteşte să moară: „Bunico, sunt bolnav rău. Fac echilibristică cu moartea. Nu mai sper nimic”.
Şi la aproape trei ani, Fiul, în zi de vară, iulie,18, a urmat-o pe Bunica din a cărei ladă de zestre moştenise o parte din cele 2000 de pagini de material folcloric adunat şi clasificat în 7 caiete. Şi ce bogăţie artistică a cules naratorul folclorist şi profesor de la Bunica: 52 descântece, 7 blesteme, 1 colind, 19 bocete, 170 strigături, 7 chiuituri şi 4 cântece, „fărâme de spiritualitate străveche” .
Şi de aici, datoria celui ce a iubit-o ca pe propria mamă de a face cunoscut tezaurul de înţelepciune pe care l-a primit în dar de la Bunica în lungile ceasuri când înceta pentru o vreme ţăcănitul maşinii de scris lăsând să curgă vorbele celor doi meniţi să împartă aceeaşi cămăruţă în care magistrul lua în continuare lecţii de înţelepciune populară. Cartea românească de învăţătură sapienţială s-a conturat din dialogurile spontane sau provocate intenţionat ale celor doi. În montura povestirii memoria timpului lucrează bine. Tehnica discontinuităţii aduce în prim plan, estompează şi readuce un amplu evantai de fapte, acţiuni, povestiri şi mentalităţi arhaice trecute prin filtru naratorului rafinat. Nu mai suntem nici la Hanu. Ancuţei, nici la hanul lui Goraşcu Haramin, ci la Târzia în casa prezviterei sau la Fălticeni în casa profesorului unde viaţa curge ca întotdeauna, iar cei doi protagonişti pătrund în ţinutul uitat al dezmărginirii reaprins prin rememorare şi repetabilitate. Sensul gnoseologic şi cel ontologic fuzionează şi dau starea de graţie prin proiectarea cu artă a fascicolului de lumină asupra configuraţiilor spirituale ale celor doi − prezvitera Olimbiada de la Târzia şi Pucu, Il padre, Tata şi deopotrivă Fiul, structuri complementare în parcursul existenţial şi în mitografia locală căci „viaţa e o plimbare spre somn” (L. Blaga) iar cuvântul de după tăcere capătă noi valenţe şi adâncimi. Suma ultimativă. Depozitarul şi tezaurizatorul. Doi sunt unul, legaţi printr-o reţea de vase comunicante ascunse cândva în subconştient şi care acum irump la suprafaţă grăind despre viaţă şi destin şi zâmbind timpului.
Valoarea nu face zgomot, dar lasă loc bucuriei lecturii şi consemnării.

Mioara Gafencu