Les Trois Mousquetaires. The Three Musketeers. Nu doar trei, nici patru, ci nenumăraţi cavaleri trăind fie în regimul învăţatului, insolitului, eroicului şi grandiosului şcolar, fie în cândva tăinuitele sau realele poveşti de dragoste şi viaţă. Seniori, revenind pe iuţi Cai-putere, domniţe cu acelaşi cutezător en garde!
Bons enfantes, gasconii Florin şi Cezar, Iulian şi Marius, Ţuţi şi Gogula, Robert şi Cupido, Johnica şi Iulian, Augustin şi Bogdan, Vasile şi Ovidiu, Dimitrie şi Petru, Cristian şi Alin,Neculai şi Mihăiţă.
Şi ele, fetele, colegele, prietenele, Simona şi Nicoleta, Camelia şi Dana, Manuela şi Cătălina, Alina şi Oana (o neuitată muschetară, Oana, a fost răpusă din dragoste de viaţă), Bogdana şi Mihaela, Carmen şi Florentina, Gianina şi Georgiana, toate visătoare şi energice, aventuriere mânuind cândva spada învăţăturii, iar acum sabia neîndurătoare a vieţii.
Unii din ei au păstrat aceeaşi fire minunată ca Porthos. Alţii au rămas sau au devenit o hieroglifă ca Aramis. Spiritul aventurier al lui d’Artagnan găseşte şi azi alte canale de manifestare.
Athos, Porthos, Aramis, d’Artagnan.
Contele, seniorul, abatele, căpitanul.
Ei şi Ele de la A la Z sau mai bine-zis, de la A la H alături de directorii şi de diriginţii lor − profesorii Bogdan Grigoriu şi Magda Vultur, Dumitru Crăciun, Argentina Coman, Maria Amariei, Mihai Radu, Stelică Gold, Constantin Văleanu şi Iulia Pricob.
„Suntem tuspatru laolaltă” − spuneau cândva jurând „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”.
Iar azi, în zi-ntâi de Cireşar 2013, cu toţii adaugă: „mă minunez de întâmplarea care ne-a adunat laolaltă odinioară şi că am rămas aşa legaţi unul de altul, chiar după douăzeci de ani”.
Şi ele, senioarele, prinţese, ducese, reîntoarse la curtea gănistă, lăudându-se cu câte un viconte de Bragellone sau cu câte o prinţesă moştenitoare, îndreptându-şi prin mătasea amintirilor drumul prin marea ctitorie gănistă şi spre cărturarii de nobilă stirpe.
Interfeţe − „ca la douăzeci de ani/fără vin şi fără bani” şi „după douăzeci de ani”: Rămânem aceeaşi familie a prieteniei şi colegialităţii care învinge timpul. Cu întregul nomenclator al profesiilor: bugetari şi întreprinzători particulari, universitari, doctori, farmacişti, profesori, informaticieni, ingineri, directori, oameni de afaceri, consulting, manageri, grade militare şi poliţieneşti, jurişti (judecători, avocaţi, procurori), economişti (finanţişti, bancheri(!), contabili), lucrători în IT, aparatul de stat şi administrativ, alţi liber profesionişti, toţi, cetăţeni români şi cetăţeni europeni.
Lumină, umbră, cântec, tăcere, energitism şi dinamism. O raportare şi o întoarcere la izvoare. O tentativă de reaşezare a timpului. Vechile rădăcini se reînnoiesc şi se revigorează. Cu ecou din timp în ăst timp şi în răstimp. Depănăm poveşti de viaţă. Întâmplări anodine şi pagini seducătoare. Migăloasa ţesătură a tapiseriilor intelectuale de atunci, bogăţia noastră de azi, pentru care aducem mulţumiri şcolii, acestei terra viva. Lecţiii cu sau fără titlu şi fără sfârşit. Unele cu epilog. Poveşti la mai mult ca perfectul răspetrecut sau la viitorul II. Viaţa cu dimensiunile ei majore retrăită la lumina actuală şi la lumina anilor de atunci. Prin ele, Zeul întrebare trăieşte.
Hronicul vârstelor ne consemnează florale vise din uliţa copilăriei şi adolescenţei noastre, dar şi din tinereţea în care am sporit arginţii virtuţilor şi dreptul de a ne legitima. Dar este momentul să privim lucid şi la amenzile plătite pentru taxa de naivitate.
Avem încă atâta drum de străbătut. În anotimp de Sânzâiene, simţim puterea solstiţiului de vară. Avem încă de urcat nebănuitele trepte. Dar şi intonarea cântecului tumultuos, dinamic şi fascinant al contemporaneităţii. Hei, tinereţe!
Viaţa noastră nu afişează nicio eroare.
După douăzeci de ani ne logăm la contul prezentului şi ne resetăm opţiunile. Cum vom fi după douăzeci şi cinci de ani? Ce vom raporta şcolii după treizeci de ani? Simţim ca Dante că „iubirea mişcă sori şi stele”.
Timpul ne bate la uşă, aici, în Cetatea Soarelui şi a Luminii din care am pornit în viaţă şi în care vom mai reveni, peste ani, cu roadele noastre.
Sorin Gafencu, Colegiul Naţional „Nicu Gane”
