Minciuna este una dintre problemele principale în viaţa de familie. Ea poate să altereze într-un mod ireversibil relaţiile apropiate. Cu toţii ne amintim de minciunile pe care le-am spus în copilărie, însă, în calitate de părinte, ele se văd cu totul altfel. Din cauza implicaţiilor emoţionale, a frustrărilor resimţite şi a îngrijorării legitime cu privire la caracterul copiilor, pentru părinţi este destul de dificil să treacă peste minciunile copiilor.
Copiii mint din următoarele motive: pentru a fi mai apreciaţi, pentru a nu fi pedepsiţi şi pentru a părea mai buni decât sunt în realitate. De multe ori părinții nu îşi dau seama că sunt chiar ei cei care îi învaţă pe copii să mintă şi să evite adevărul. Decât să dăm răspunsuri la întrebarea “de ce mint copiii?”, mai bine ne concentrăm să cultivăm relaţii bazate pe dragoste şi încredere reciprocă astfel:
Fii un model de onestitate pentru copilul tău.
Părinţii sunt primul şi cel mai important model din viaţa copilului. Ei vor să ne semene şi vor copia ceea ce observă în comportamentul nostru chiar dacă le explicăm că o facem pentru că nu avem altă alternativă. Dacă noi minţim iar copilul vede acest lucru (tatăl o minte pe mama, sau spuneţi cuiva o minciună la telefon iar el aude,etc .) copiii vor învăţa că este normal să mintă uneori şi o vor face chiar în relaţiile cu părinţii.
Cel mai convingător lucru este să le arătăm copiilor că avem puterea de a spune adevărul „cu orice preţ” şi să ne asumăm consecinţele. Să le explicăm că minciuna are beneficii pe termen scurt, iar pe termen lung duce la pierderea onestităţii, la alterarea ori chiar pierderea unor relaţii. Încercaţi să sancţionaţi minciunile şi să îi recompensaţi când spun adevărul.
Niciodată să nu îi puneţi ştampila de „mincinos”.
Cu o astfel de atitudine îl facem să creadă că nu este în stare să spună adevărul. Orice comportament se poate corecta, de aceea este bine să nu i se pună o astfel de ştampilă deoarece i se inoculează în subconştient acest lucru, copilul îl va asuma şi va reacţiona în consecinţă. Este bine să discutaţi cu el, să îi spuneţi că va deranjat, să îl asiguraţi că aveţi încredere în el că nu se va repeta.
Apelaţi la umor pentru a-l încuraja să spună adevărul.
Umorul este unul din aşii pe care îi putem folosi pentru a determina copilul să spună adevărul. O atitudine rigidă, dictatorială împinge copilul să mintă. Apelând la umor determinaţi copilul să se deschidă, detensionează situația, reface conexiunea afectivă şi măreşte încrederea reciprocă.
Incurajaţi copilul mereu să spună adevărul.
În cazul în care copilul dumneavoastră vine acasă şi vă spune o frază de genul “la test am avut o problemă de olimpiadă naţională, este imposibil să o rezolve chiar şi un profesor”, iar dumneavoastră conştientizaţi că minte, încercaţi să evitaţi a-i adresa un feedback de genul „minți de îngheaţă apele, nici un profesor nu ar da un astfel e subiect la un test e evaluare, fiind de preferat o astfel de abordare: „eşti sigur că acea problemă ţi s-a părut dificilă deoarece nu ai înţeles tu bine modul său de rezolvare?” Printr-o atitudine de genul “minţi de îngheaţă apele”, îi împingem mai mult în capcana în care au intrat singuri, forţându-i indirect să vină cu alte minciuni pentru a o acoperi pe prima. Dacă vă veţi confrunta cu situaţii mai delicate, încercaţi să îi alocaţi copilului timp pentru a-şi face curaj să spună adevărul.
Pentru a preveni aceste aspecte încercaţi să comunicaţi mereu cu copiii dumneavoastră, să le acordaţi încredere, să vă respectaţi promisiunile pe care le faceţi faţă de ei, să le explicaţți că cea mai mare bogăţie a unui om este onestitatea, atât faţă de ei cât şi faţă de semeni. Dacă consideraţi că lucrurile au scăpat de sub control nu ezitaţi să cereţi sfatul unui psiholog.
Psiholog Ana Atodiresei
