Ioan Țicalo. Un om pe care îl vom căuta printre cărți

In memoriam

Sunt oameni despre care ne este greu să scriem la timpul trecut. Nu pentru că nu am avea ce spune despre ei, ci pentru că orice cuvânt pare prea puțin atunci când vorbim despre o despărțire.

Ioan Țicalo este unul dintre acești oameni. Profesor de limba și literatura română, scriitor, eseist și critic literar, Ioan Țicalo a plecat dintre noi la 81 de ani, lăsând în urmă o viață închinată școlii, cărții și oamenilor.

Pentru Râșca, a fost dascăl și scriitor. Pentru lumea literară bucovineană, un prozator cu o voce distinctă. Pentru noi, cei din Fălticeni, a fost însă și un om al vieții culturale a orașului, pe care l-am întâlnit de nenumărate ori la lansări de carte, întâlniri literare și evenimente dedicate culturii. Prezența lui era discretă. Nu avea nevoie de zgomot pentru a fi remarcat. Venea, asculta, vorbea atunci când avea ceva de spus și lăsa mereu impresia unui om pentru care literatura nu era o profesie, ci un mod de a înțelege lumea.

Profesorul și scriitorul

Născut la Sinăuții de Jos, în 1945, Ioan Țicalo și-a legat destinul de Râșca. Acolo a fost profesor și tot acolo și-a construit opera literară.

A debutat publicistic în România literară, în 1990, iar în 2002 a publicat primul său volum, În Poiana lui Ioan. Au urmat numeroase cărți de proză, eseu și critică literară, între care Blestemul, Meandre, Scara, Pojar, Rătăcitorii, Zarea de sub amurg, Vremuri maștere, Granița blestemată și Pământul – casa iubirii.

A scris despre sat, despre oameni, despre război și comunism, despre credință, suferință și destine. A scris, în fond, despre o lume pe care o cunoștea și pe care a simțit nevoia să o păstreze în memorie.

A avut și o preocupare constantă pentru Mihai Eminescu, căruia i-a dedicat studii și volume, fiind distins, între altele, cu Premiul „Constantin Ciopraga” al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor.

O moștenire care merge mai departe

Poate că una dintre cele mai frumoase mărturii despre Ioan Țicalo este chiar familia sa. Fiica sa, Mihaela Grădinariu, profesoară, scriitoare și critic literar, a continuat drumul cărții.

În 2024, tatăl și fiica și-au lansat împreună volumele la Râșca. Privit astăzi, acel moment capătă o altă semnificație: două generații, aceeași vocație și aceeași credință în puterea cuvântului.

Unele moșteniri nu se lasă în acte. Se transmit prin exemplu.

Pentru Fălticeni, o absență care se va simți

Ioan Țicalo nu a fost doar scriitorul de la Râșca. A fost unul dintre oamenii care au făcut legătura între comunitățile culturale din această parte de țară. Între Râșca și Fălticeni, între școală și literatură, între generații. De aceea, dispariția lui înseamnă mai mult decât pierderea unui scriitor. Înseamnă absența unui om pe care ne obișnuisem să-l vedem printre noi.

Vom deschide, poate, una dintre cărțile sale și vom avea senzația că îl mai auzim. Vom merge la o lansare și ne vom aminti că, nu demult, era și el acolo. Vom trece prin Râșca și ne vom gândi că undeva, într-o casă, într-o bibliotecă, într-o pagină, mai există încă vocea lui.

Și poate că aceasta este adevărata măsură a unui scriitor. Nu doar câte cărți a scris. Ci cât din el rămâne în ceilalți. Ioan Țicalo lasă în urmă cărți, elevi, o familie, prieteni și o comunitate care l-a prețuit. Și lasă în urmă un loc care, pentru noi, nu va mai fi chiar același.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!