Restituiri: A. G. Stino – „N. Gane, omul copilăriei și al trecutului”

Articol publicat de Aurel George Stino în Revista “Cuget clar” (Noul “Sămănător”), nr. 51, din 27 iunie 1940. Revistă de direcție literară, artistică și culturală, condusă de Nicolae Iorga. Textul păstrează topica și ortografia autorului.

În volumul său de amintiri, “Zile trăite”, Nicu Gane s-a definit cu o rară sinceritate și bogăție de culori: “Idealul mieu a fost totdeauna să stau acasă, în familie, înconjurat de copii, cu prepelicarul mieu favorit la picioare, cu motanul pe brațe și să visez de o altă lume, mai bună decât aceia în care trăim, sau să rătăcesc pe dealuri, pe câmpii cu pușca-n spate, și adese ori, să mă întorc cu torba goală, dar cu inima plină”…

Acesta a fost scriitorul Nicu Gane, fiu al Moldovei, al târgului Folticeni, pe care l-a plâns, pentru că o mână profană a tăiat mai târziu acei plopi frumoși, de cari se aninau zmeiele copiilor și în care ciripeau mii de vrăbii, la fiecare amurg de zi. Sufletul său armonios parcă vrea să se contopească, să se absoarbă în sintesa geografică a ținutului natal, unde muntele, dealul și câmpia își dau mâna într-un specific și evocativ peisagiu. După cum s-a autodefinit Gane, prin temperament s-a putut fi om de acțiune, lipsindu-i mai ales toate defectele, atunci necesare unei asemenea situații. Vânătorul, – și ce ușor pleca pușca pentru a se extasia în fața unui răsărit de soare, – drumețul și visătorul pătimaș, cari clocotiau în sufletul scriitorului folticenean, a știut să scoată din trecut și din contemplarea peisagiului favorit o gamă nesfârșită de emoții, iar repetarea sau evocarea emoțiilor filtrate prin puternica-i personalitate putem spune că au fost dogma existenței sale.

Trecutul, supt forma-i patriarhală, întrupa pentru N. Gane o îndepărtată insulă a fericirii, vremuri pe când lupta pentru viață nu luase, de-a lungul rodnicului nostru pământ, acea proporție mărgenită cu meschinării și silnicie. Nu erau pe atunci partide politice care să învrăjbească oamenii, nu era acea goană după slujbe ca astăzi, acea luptă aprigă pentru existență, care ni seacă puterile fără vreme, căci lumea era puțină și existența ușoară.

Fiecare în sfera sa trăia viața ticnictă, nefrământată de mari ambiții și ajungea sănătos până la bătrânețe adânci. Aceasta a fost impresia mea din cele auzite de la părinți, din cele simțite și văzute de mine însumi în Folticeni, în timpul copilăriei mele, și acea stare de dulce liniște ce învăluia odinioară orașul parcă o simt și astăzi când mă duc în cuibul meu natal.

Din aceste rânduri, care răsună astăzi dintr-o altă lume, de mult apusă, se desprinde iarăși omul, iar realitățile n-au făcut decât să adeverească paralelismul său temperamental cu spovedaniile “zilelor trăite”; chemat să între în Ministeriul Brătianu, la 1888, n-a rămas din scurta-i trecere într-o demnitate oferită cu insistență, și nu cerută, decât cu impresia martiriului.

Patriarhalismul găsește atâta farmec în predilecțiile lui N. Gane, poate și din causa largii iubiri de oameni care i-a condus totdeauna viața. Atunci erau trebuinți puține, cu toată primitivitatea întocmirilor politice sau apăsările guvernanților. Totuși locuitorii în genere, se bucurau de un traiu larg. Era destul aceasta, fără chiar vibrarea multor nuanțe romantic din temperamental scriitorului.

Cât privește modul cum se scurgea viața celor din clasa părinților săi, găsim, în “Clipe trăite”, notațiuni melodioase, care, oricât de idealisate ar fi, exprimă însă regretul cel mai viu pentru anii când visarea și un “dolce farniente” inofensiv, rustic, mai erau cu putință. Da sigur, n-a fost numai aceasta îndeletnicirea boierilor stăpânitori de moșii, mai ales poate că prea puțini se pricepeau să guste, legănați de aripile visării, acel fel de traiu, însă tabloul redat de N. Gane a fost simțit aievea de autor, într-o atmosferă amintitoare de lumea lui Turgheniev.

Boierii de toate treptele trăiau la țară, simplu, în mod patriarchal și în strânsă intimitate unii cu alții. În fiecare toamnă, după ce-şi umpleau coșurile și hambarele cu pâine, ei se visitau pe la moșiile lor; ziua făceau vânaturi, seara stăteau la masă cu lăutari care li cântau pe gâtul scripcii cântece de cele lungi bătrânești ce-i gâdilau la inimă, și așa o duceau într-o petrecere până-n iarnă, de la moșie la moșie, de vuiau satele și pădurile de cheful boieresc.

La prima vedere, s-ar părea ceva simplu în presintarea de față. Evident, o viață redusă la puțin, însă nu trebuie să uităm că evocarea lui N. Gane vrea să reliefeze doar un accesoriu al molcomei vieți duse de cei din treapta sa, un fragment din fresca unei fericite copilării care dăinuie cu lumini de miraj. Afară de acasta, nu putea fi învinuit un om atât de echilibrat ca N. Gane de cabotinaj.

“Zilele trăite” continuă a fixa timpurile copilăriei, astfel cum s-au păstrat în ocnițile amintirii, sau după cele auzite:

“Erau primitive, barbare, dacă vreți, acele vremi, pe când pentru câțiva stupi de miere se cumpăra o moșie, pe când fiecare își făcea numai atâta sămănătură câtă îi trebuia pentru casă, iar restul pământului era acoperit cu turme de vite și herghelii de cai, pe când icosarii și galbenii serviau pentru a umplea cobzele lăutarilor și a cumpăra șaluri turcești pentru podoaba cocoanelor. Da, erau barbare acele vremi, dar aveau și ele partea lor bună, precum și civilisația de astăzi are partea ei rea”.

N. Gane a cheltuit duioase accente întru regretul părții bune a “vremurilor barbare”, epocă însemnând pentru el o copilărie trăită intens, iar anumite visiuni ale ei l-au urmărit până la sfârșit.

Icosarii și galbenii, buni odată de aruncat în cobzele lăutarilor i-au lipsit apoi amarnic, pricinduindu-i una din durerile de căpetenie: vinderea casei din Folticeni. Dar casa postelnicului Matei Gane a rămas tot în familie, prin vânzarea către Artur Gorovei, care dă amănunte vibrante în “Alte vremuri, amintiri literare”, carte tipărită, în 1930, la Folticeni. Și cumpărătorul, nepotul său, Artur Gorovei, a simțit din plin sfâșierea sufletească a celui care se despărția pentru totdeauna de leagănul copilăriei.

Numai cel care l-ar fi văzut măsurând cu pași domoli și cu privirea în jos odăile casei lui și căutând să-și ascundă lăcrămile, când s-a desfăcut de acest cuib al amintirilor lui, numai acela ar fi în stare să înțeleagă zbuciumul ce-i stăpânea sufletul în acele clipe (1910).

În 1912, scriitorul a participat la jubileul școlii primare din Folticeni, unde începuse să învețe buchile cu Neofit Scriban, prilej de a mai petrece o noapte în casa copilăriei, și Artur Gorovei scrie, în “Alte vremuri”: “… L-am culcat chiar în odaia în care a dormit nopțile copilăriei și în care și-a așternut pe hârtie primele lui încercări literare. A doua zi mi-a spus că a trăit o noapte fericită”.

Copilăria petrecută la Folticeni, în casa părintească, astăzi cuibul valorosului Artur Gorovei, a fost vremea fericită a vieții lui Gane. Deși părăsise de mult orașul, amintirile gâlgâiau: “Nu mai întâlnesc pe acolo decât figuri străine, totuși acolo mă simt mai acasă decât oriunde, acolo fiecare stradă, fiecare zid de casă, fiecare copac îmi spune parcă o poveste din copilărie, atât e de mare farmecul locului de naștere și dragostea ce ne leagă de el”.

Copilăria lui Nicu Gane a fost deci fericită, bogată, dar în adevăr copilărie cu întregul ei cortegiu de vedenii. Dat la școală românească, atunci când moda era cu totul alta printre cei din aceiași clasă cu dânsul, n-a fost nici la învățătură “cel din urmă”, dar cel dintăiu la joacă, la “oină” și  “țâc”. O desvoltare armonioasă îl punea în contact direct cu viața. “Alergam ca un ogar în curtea părintească…, mă suiam ca o veveriță în copacii cu fructe coapte și necoapte, mâncam bine, dormiam dus și în fiecare zi mi se rumeniau obrajii. Fiecare zi, fiecare oră, ași putea zice, era însemnată prin impresiuni care îmi înlănțuiau existența într-un șir nesfârșit de bucurii și de desfătări sufletești… Jucăriile cele mai simple îmi absorbiau timpul și mintea și mă transportau într-o lume cu totul închipuită”.

Stăpânit de patima vânatului, căreia totodată i-a luat apărarea, deosebind partea meditativă din îndeletnicirile cinegetice, Gane arată cum începuturile datează tot din copilărie când admira cu “naivă admirație” pe profesorul de germană Ziegmary, care, duminecile, se întorcea cu tolba plină de la iazul târgului sau din pădure. Pușca i-o împrumuta postelnicul.

La douăzeci de ani, tânărul trebuia să-și facă un rost în viață și pleacă la Iași. “Cu amarul despărțirii de casa părintească în inimă, cu nesiguranța zilei de mâine, mergând în întunerecul necunoscutului, am plecat din Folticeni la Iași într-o căruță de poștă, unde a încăput tot avutul mieu”.

Întoarcerea repede în orășelul natal, unde a fost curând numit magistrat, îi prilejui nespusă mulțămire, îmbinând apoi fericit tălmăcirea Codului Calimah și a celorlalte îndreptare de legi cu hoinăritul vânătoresc, căci, după cum Alecsandri spusese odată că tot Românul se naște poet, N. Gane susține că este născut vânător.

Dar definitivă atitudine a lui N. Gane față de trecut o găsim mai departe, tot în “Zilele trăite”. În tot casul, lumea nu stă pe loc. Ea își face evoluțiile ei în mod fatal, și, dacă țara de astăzi nu  se mai asamănă cu aceia de acum treizeci sau patruzeci de ani, este că așa a trebuit să fie, oricât am suspina după timpurile trecute, al căror mare farmec este că se leagă cu tinerețele noastre. Nu cred însă că ar fi cineva care să vreie să întoarcă țara în acele timpuri, cu toată lumina poetică în care ni apar din depărtare.