Cum a apărut moda mustăților rase în Fălticeni

Moda mustăților rase

Articol publicat în revista Furnica, Anul VIII, 28, joi 15 martie 1912, sub semnătura Tarascon.

Confratele nostru, cunoscutul publicist d. Karnabat, povestește în “Seara” năzdrăvana întâmplare că, de curând, din porunca polițaiului din Fălticeni, toți gardiștii din acest orășel au apărut într-o bună dimineață pe uliți, spre uimirea și hazul publicului, rași și de mustăți și de bărbi, “burtă de somn” vorba populară!

Știrea aceasta nostimă trebuie să fie adevărată, de vreme ce a fost publicată în ziarul guvernamental “Seara”, care așa din senin nu ar fi zeflemisit un slujbaș al guvernului.

Așadar “Furnica” poate spune asupra acestei chestiuni câteva cuvinte în toată libertatea și fără a risca mustrarea de cuget că, din cauza ei, guvernul “a ras ”pe polițaiul din Fălticeni.

Într’adevăr, mulți au fost “rași” în țara asta în urma “săpunelilor” și “perdafurilor” noastre, încât n’am  vrea să avem o victimă nevinovată pe conștiință, și de aceea suntem bucuroși că lăsăm răspunderea exactităței faptului asupra gazetei oficioase “Seara”.

Probabil, domnul polițaiu dela Fălticeni, dând gardiștilor ordinul să’și rază bărbile și mustățile, n’a lucrat din ordinul d-lui Marghiloman, de oarece ministrul de interne ține la această podoabă capilară cu care Dumnezeu a voit, pe lângă altele să deosebească pe bărbați de femei, dovadă că – în afară de mustăți – Excelența Sa și’a lăsat să-i crească și le îngrijește cu deosebită atenție acele caracteritice așa numite “cotlete a la Marghiloman” cari ornează ambii obraji ai simpaticei sale figuri. Dacă ar fi fost ministru de interne d. Mișu, iar nu d. Alecu Marghiloman, am fi înțeles ca polițaiul din Fălticeni să fi lucrat în această împrejurare “conform instrucțiunilor de la centru”, cum se zice în limbaj administrativ; de oarece d. Mișu Marghiloman, fratele ministrului nostru de interne, este tot așa de spân ca palma subsemnatului.

Este netăgăduibil deci că polițaiul din Fălticeni a lucrat din propriea sa inițiativă, iar ordinul său bizar nu se poate explica, socotesc eu, decât printr-o sugesiune a modei Parisiene care, în țara noastră de franțuzomanie, nu se putea să nu ne molipsească și pe noi.

La Paris, în momentul acesta bântuie  cu furie moda ca bărbații să’și radă mustățile și bărbile. Epidemiea e atât de violentă, încât un mare ziar parisian “Le Matin” a deschis deunăzi o anchetă printre artistele teatrelor franceze, întrebându-le dacă este mai estetic ca bărbații să’și poarte sau să’și radă mustățile și bărbile. Marea majoritate a actrițelor pariziene a votat pentru suprimarea mustăților și bărbilor.

Probabil, zic, polițaiul din Fălticeni trebuie să fie vreun franțuzoman înverșunat, și – citind rezultatul votului de mai sus – s’a grăbit să-i dea o sancțiune practică, obligând pe subalternii d-sale să desființeze urgent mustățile, favoriții sau barbișoanele ce vor fi avut. E de sigur o nostă bună la activul polițaiului din Fălticeni că, în această ocazie n’a comis și un mic exces de zel, cum adesea obicinuesc polițiștii români, căci în cazul ăsta bieții gardiști ar fi fost siliți să’și radă și sprâncenele!

Evident, din punct de vedere legal, nu se poate aduce nicio învinuire polițaiului din Fălticeni, întrucât răposații și iluștrii bărbați de stat cari au plagiat Constituția noastră n’au avut prevederea să introducă și un articol care să garanteze cetățenilor și inviolabilitatea mustăților și bărbilor, măcar la bărbați, pe lângă atâtea inviolabilități sacrosante înscrise în pactul nostru fundamental și atât de des violate.

Întâiu și’ntâiu, chiar pentru un franțuzoman, găsim că e excesiv ca să ceară gardiștilor din Fălticeni să se supuie unui vor al acreițelor din Paris. Acestea au stabilit cel mult o jurisprudență de estetică ăentru amanții lor sau filfisonii cari le dau târcoale în culisele teatrelor respective. Dar ce-au a face gardiștii din Fălticeni și actrițele din Paris?! În ceea ce-i privește pe ei, domnul polițaiu ar fi fost mai nemerit să consulte părerea slujnicelor și bucătăreselor fălticenene.

A, sunt încredințat că acestea ar fi combătut cu energie votul artistelor franțuzoaice! Căci cultul mustăților e adânc înrădăcinat în tradițiile românești. Doinele străbune și celelalte poezii populare naționale, de câte ori voesc să descrie un tip de frumusețe și voinicie bărbătească, vorbesc totdeauna de “mustăcioara lui pana corbului”, ori “spicul grâului” dacă individul e blond, sau chiar “coada porcului” dacă e vorba de vr’un craiu cu mustață’n chip de tirbușon.

Așa fiind, și așa este, polițaiul din Fălticeni  a săvârșit o faptă rea “pavlicăbrătășenizând” (ierte’mi-se neologismul) pe umilii săi subalterni. În urma acestei operații, – am putea zice Cezariene, căci și Cezar era ras, – acțiunile gardiștilor din Fălticeni trebuie să fie foarte scăzute în fața sexului frumos din localitate, și mulți dintre eie vor fi fost înțărcați să mai guste din chioftelele fericirei în budoarele – bucătării ale iubitelor lor!…

Am făcut observațiile de mai sus. Pentru că vedem că mada parisiană a rasului mustăților și bărbilor, ca orice modă dela Paris, se răspândește și în România, mai cu seamă în București.

Caraghiasă modă, nu mă sfiesc să spun pe șleau.

Din necesitatea de-a întrupa felurite mutre, înțelegem ca actorii să fie rași; pricepem inexorabila necesitate ca birjarii muscali să n’aibă mustăți, consecință fatală a desființărei altor atribute masculine; admitem la urma urmei chiar snobismul bogătașilor cari pretind că lacheii și vizitii lor să’și suprime mustățile. Dar, nu concepem ca bărbați, cari nu sunt actori, să’și facă chip cioplit și asemănare cu aceștiea.

Caraghioasă modă!

Bănuim că asemnea modă n’a putut fi născocită decât de niște bărbați cari, îngâmfați de fizicul lor, și-au închipuit că sunt mai fermecători fără mustăți, sau de unii cărora începându-le să le răsară ghiocei albi în păr au avut naivitatea să creadă că retezându-i vor suprima ori amâna neînlăturabila jalnică bătrânețe.

Oricare ar fi geneza modei cu pricina, mă ridic cu strășnicie înpotriva ei. În vremurile astea de “mișcări feministe”, conduse de madam Samara, mișcări cari tind ca femeile să fie asemuite cu bărbații, e o regretabilă dovadă de slăbiciune din partea acestora să caute a se “feminiza”dând jos mustățile , acest simbol natural și arhimilenar al supremației virile.

Dar chestiea mi se pare prea importantă pentru a nu mai reveni asupra ei. Voiu reveni, să’mi radeți mustața dacă mint!

Vedeți, chiar din vorba asta, care mi-a scăpat spontaneu din condeiu, vedeți ce gravă însemnătate au mustățile la noi. Românul , când vrea să fie crezut, când face o făgăduială solemnă, nu’și dă “paroldonerul” ca alte nații, ci pentru dânsul blestemul cel mai cumplit ar fi, în caz de nerespectare a cuvântului, să i se radă mustața!?

Păi n’aveam eu dreptate să scriu ce scriseiu?

Tarascon