Există oameni care nu-și trăiesc viața doar pentru ei, ci o așază, întreagă, ca dar pentru ceilalți. Ion Irimescu este unul dintre aceștia. La șaptezeci de ani, maestrul și-a încredințat orașului natal nu doar operele sale, ci și sufletul: sute de sculpturi și desene, o bibliotecă, o viață întreagă adunată în bronz, piatră și lumină. Muzeul care-i poartă numele nu este doar un spațiu de expunere, ci un altar al frumuseții, o lecție despre cum arta poate deveni rugă.
În evocarea semnată astăzi de Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și fiu al Fălticenilor, publicată în Ziarul Lumina, descoperim nu doar portretul unui artist, ci chipul unui om al smereniei, al tăcerii fertile, al iubirii fără rest. Citind, înțelegi că scara muzeului nu duce doar spre etaj, ci spre o altă lume – aceea în care sculpturile cântă, iar dăruirea se transformă în eternitate.
👉 Citiți întregul articol pe site-ul Ziarului Lumina și lăsați-vă atinși de vibrația discretă a unui mare artist al neamului.
Ion Irimescu, frânturi de amintire, la 50 de ani de la ctitoria unui muzeu emblematic
Un articol de: † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor – 11 Septembrie 2025
Eminescu avea dreptate: amintirile nu se rețin niciodată așa cum au fost. Ele se adună, tăcute și lungi, ca norii ce plutesc peste șesurile timpului, purtând cu ele o melancolie greu de spus în cuvinte. Sunt urme adânci lăsate în inimă de clipe care, odată trecute, nu mai știu drumul înapoi (…)
Descoperă mai multe la FOnline
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.