Mihaela Grădinariu. Și, dintr-odată, Râșca a rămas fără două voci

In memoriam

Uneori, cuvintele nu mai sunt suficiente. Și poate că tocmai atunci trebuie să încercăm să scriem.

La numai o zi după plecarea dintre noi a profesorului și scriitorului Ioan Țicalo, o veste și mai greu de așezat în cuvinte ne-a ajuns din Râșca: s-a stins din viață și fiica sa, profesoara, scriitoarea și poeta Mihaela Grădinariu.

E greu să vorbim despre unul fără să ne gândim la celălalt. Și poate că este cu atât mai greu să scriem despre Mihaela Grădinariu după ce, cu doar o zi înainte, am încercat să ne luăm rămas-bun de la tatăl ei. Pentru că între cei doi nu a fost doar o legătură de sânge. A fost o legătură prin școală, prin carte, prin satul în care și-au așezat viața și, mai ales, prin credința că un om poate schimba lumea din jurul său prin cuvânt, prin educație și prin exemplul personal.

O fiică a Fălticeniului

Mihaela Grădinariu s-a născut la Fălticeni, în 1970, și a fost elevă a Colegiului Național „Nicu Gane”. A urmat apoi, la Iași, atât Teologia Pastorală, cât și studiile de Litere, devenind doctor în Litere al Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

Dar, dincolo de diplome și de titluri, drumul ei a fost unul al întoarcerii. Întoarcerea acasă. La Râșca. Acolo unde părinții ei, Ioan și Zenovia Țicalo, își construiseră rostul de dascăli. Acolo unde școala, biserica, literatura, tradiția și comunitatea nu erau lumi separate, ci părți ale aceleiași vieți. Mihaela Grădinariu a ales să rămână acolo unde era nevoie de ea.

A fost profesoară de limba și literatura română și, pentru generații de copii, a fost mai mult decât omul de la catedră. A fost un îndrumător. Un om care a încercat să le arate elevilor că lumea poate fi mai largă decât satul în care s-au născut, fără ca asta să însemne că trebuie să-și uite rădăcinile.

Într-un portret publicat recent, Grigore Ilisei o descria tocmai prin această vocație de a rămâne și de a construi. La Râșca, ea și soțul său, preotul și profesorul Stelian Grădinariu, au devenit parte din viața comunității, dedicându-se școlii, copiilor și culturii locului.

Profesorul care nu s-a oprit la catedră

Poate că acesta este unul dintre lucrurile care trebuie spuse cel mai limpede despre Mihaela Grădinariu. Nu a fost doar profesoară. A fost scriitoare, poetă, critic literar, om al Bisericii și al comunității, implicată în păstrarea tradițiilor și în construirea unei vieți culturale într-un spațiu rural în care astfel de lucruri nu se întâmplă de la sine.

A cântat la strană. A lucrat cu formații artistice. A căutat și a încurajat talente. A contribuit la proiecte culturale și educaționale. A fost, cum a fost numită de Grigore Ilisei, un „intelectual ziditor”.

La Fălticeni am întâlnit-o în astfel de ipostaze. La bibliotecă. La întâlniri culturale. La evenimente dedicate copiilor. În mijlocul oamenilor.

În august 2024, de exemplu, Mihaela Grădinariu a fost moderatoarea unei întâlniri organizate la Biblioteca Municipală „Eugen Lovinescu”, în cadrul proiectului „Tabăra de bine”, unde a vorbit copiilor despre bibliotecă, despre profesori, despre pasiuni și despre puterea educației. Așa ne-o amintim și noi, nu doar cu o carte în mână, ci printre oameni.

Cuvântul ca formă de credință

Mihaela Grădinariu a scris poezie cu o intensitate care nu putea fi desprinsă de credința sa. Nu întâmplător, în jurul poeziei sale au apărut cuvinte precum rugăciune, suferință, lumină, vindecare, moarte, nădejde.

Pentru Mihaela Grădinariu, poezia nu pare să fi fost niciodată doar exercițiu literar. A fost mărturisire, fost încercarea de a găsi un sens, poate chiar o formă de rugăciune. Și astăzi, când știm că a plecat atât de neașteptat, unele dintre versurile și titlurile sale capătă o greutate pe care nu am fi vrut niciodată să o aibă.

O imagine pe care nu o vom uita

În noiembrie 2024, la Centrul Cultural din Jahalia, tatăl și fiica au stat împreună la o lansare de carte. Ioan Țicalo își lansa romanul Pământul – casa iubirii. Mihaela Grădinariu își lansa volumul de poezie Vindecă-mă, moarte, de viață, cu un poem. În aceeași zi, în aceeași comunitate, în mijlocul oamenilor care îi cunoșteau și îi prețuiau. Privim astăzi acea imagine și parcă nu mai știm dacă să o numim fotografie sau mărturie. Pentru că, la doar doi ani distanță, cei doi autori nu mai sunt. Și dintr-o dată, imaginea aceea devine una dintre acele fotografii pe care le vom privi altfel de fiecare dată.

Râșca, rămasă fără două voci

Poate că este prea devreme să înțelegem ce înseamnă această dublă pierdere. Pentru Râșca, nu este doar dispariția a doi oameni. Este dispariția a două voci care au vorbit despre locul acesta, l-au iubit și au încercat să-l ridice prin educație și cultură. Pentru Fălticeni, este pierderea a doi oameni pe care îi simțeam aproape.

Și poate că aici se află și explicația pentru care această veste ne doare atât de mult. Există oameni pe care îi vedem suficient de des încât să ni se pară că vor fi mereu acolo: la o lansare de carte, într-o bibliotecă, la o întâlnire cu elevii, într-o sală de cultură, la o masă de vorbă. Nu ne gândim că acele întâlniri se vor termina vreodată, până când, într-o zi, scaunul rămâne gol.

Două destine, aceeași moștenire

Ioan Țicalo și Mihaela Grădinariu au lăsat în urmă cărți. Dar au lăsat mai mult decât atât. Au lăsat elevi, au lăsat oameni pe care i-au învățat să citească, să gândească, să întrebe și să nu se teamă de cuvânt, au lăsat o familie, au lăsat o comunitate, au lăsat o bibliotecă de amintiri. Și, poate cel mai important, au lăsat dovada că poți face cultură și departe de marile centre universitare, dacă ai suficientă credință în ceea ce faci.

Mihaela Grădinariu a fost, înainte de toate, un om care a ales să rămână, să predea, să scrie, să cânte, să construiască, să fie aproape de oameni. Iar acum, într-un timp în care cuvintele ne sunt din nou prea puține, nu ne rămâne decât să privim spre cărțile ei şi spre cele ale tatălui său. Și poate că, deschizând o carte a Mihaelei Grădinariu, vom înțelege că uneori omul pleacă, dar cuvântul lui continuă să rămână.

Dumnezeu să o odihnească în pace! Și Dumnezeu să-i așeze, acum, pe tată și fiică împreună, după o viață în care au fost legați prin aceeași mare credință: că omul se poate salva prin lumină, prin educație, prin frumusețe și prin cuvânt.

Mihaela GRĂDINARIU – poet, eseist, cronicar şi critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi şi al Societăţii Scriitorilor Bucovineni.

Volume: Biserica de Cuvinte (Iaşi, Timpul, 2012), Frigul din clepsidră (Iaşi, Timpul, 2013), Risipiri în alb pe alb (Iaşi, Timpul, 2014), Aspida mireasă (Iaşi, Timpul, 2015), Urechea lui Malhus (Iaşi, Timpul, 2017), Oglindă pentru spaimele luminii (Bucureşti, EIKON, 2020), Die Wörterkirche (trad. Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Boppard am Rhein, 2022), Vindecă-mă, moarte, de viaţă, cu un poem (Iaşi, Junimea, 2023). Numeroase apariţii şi colaborări în reviste literare şi antologii, în ţară şi în străinătate.

Premiul pentru debut „Traian Olteanu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi (2013), Premiul pentru poezie al Fundaţiei Culturale a Bucovinei (2015), Premiul pentru Poezie al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (2013, 2015, 2019, 2024), Medalia „Meritul Bucovinei” (2018), Titlul de Senior al Scrisului Bucovinean (2021), Premiul „Ioanid Romanescu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi (2021), Ordinul „Crucea Sf. Ierarh Ioan cel Nou de la Râşca şi Secu” (2022), Premiul „Cartea Reprezentanţei Suceava” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi (2024).