Articol publicat de G. Ursu în numărul 29 al revistei de direcție literară, artistică și culturală “Cuget Clar”. Textul a fost tipărit pe data de 25 ianuarie 1940, la București. Revista “Cuget Clar” (Noul “Semănător”) a fost condusă de Nicolae Iorga.
Alexandru Vlahuță și Folticenii
Dacă Vlahuță a fost atras de toate plaiurile României pitorești, inima lui de răzeș din Tutova a iubit cu deosebire Moldova, această “țară frumoasă și fără noroc”, după cum el însuși o numea cu dreptate. Era legat de Iașul refugiului său chinuit, de Bârladul copilăriei și adolescenței sale vizătoare; era legat de Folticeni, orășelul de grădini din fundul de Moldovă, unde avea prieteni siguri și buni.
La Folticeni era așteptat de prietenul din copilărie Ștefan Albu și de scriitorul Artur Gorovei. Ștefan Albu, fiu al lui Nicu Albu din Piatra Neamț, fusese coleg de școală cu Vlahuță la Bârlad. De acolo izvorâse prietenia lor unică. Stabilit în Folticeni, Albu a fost profesor la Gimnaziul de băieți între 1881 și 1884 și avocat din 1886, de-a lungul vieții întregi.
Când a ajuns prefect Albu, Vlahuță, iubitorul adânc al țăranilor, îi urează prietenului său, la 11 Ianuar 1914: “Să faci țăranilor din județul tău atâta bine cât neam de neamul lor sute de ani săți pomenească numele și să-l binecuvânteze”.
Pasionat pentru muzică, Ștefan Albu era violoncelist în formația muzicală de cameră organizată de dr. Rossignon din Folticeni, prin 1902 – 1903.
Din corespondența lui Vlahuță către Ștefan Albu, publicată de D. Torouțiu, se desprinde limpede simpatia scriitorului față de ținutul folticenean: “unul din cele mai frumoase” județe din țară și cuibul atâtor amintiri glorioase.
Îl chemau pe Vlahuță la Folticeni “casa largă și primitoare ca în vremurile de demult”, a prietenului și atâtea “lucruri bune și cinstite”, cât și amintirea rară a tinereții comune. Cu durere scrie el, la 5 April 1916, în vremuri tulburi de șa Dragosloveni: “Mi-e dor de voi și de mândrele dealuri din județul Folticenilor, și m-am hotărât să vin chiar în cursul acestei luni. Cine știe când mă voiu mai putea urni.”
Puțin înainte de moarte, la 24 Iulie 1919, ar vrea să mai vadă Folticenii pentru cea din urmă oară: “Cetindu-ți scrisoarea însă așa dor m-a cuprins de voi, de locurile mânde de pe-acolo și de fermecătoarele vremuri de odinioară, c-am făcut jurământ în gândul mieu că, dacă mă’ ndrept, cea d’intăiu serbătoare a sănătății mele să fie la Hreațca”. Dar Dumnezeu a voit altfel.
Tot Ștefan Albu a fost cel ce l-a apropiat pe Artur Gorovei de Vlahuță. Gorovei voia să se stabilească la București și avea nevoie de o stăruință. Albu l-a îndreptat către Vlahuță, care, când a auzit de hotărârea de a se strămuta din Fălticeni, l-a sfătuit să nu facă o asemenea greșeală. Arătându-i pe geamul deschis fumul apăsător ce acoperea clădirile Capitalei, Vlahuță i-a amintit aerul curat și tare și peisajul mângâietor al Folticenilor. De atunci, ne spune Artur Gorovei, nu l-a mai ispitit niciodată gândul de-a părăsi orașul pitoresc și înflorit al copilăriei.
În 1916, când a venit la Folticeni, Vlahuță i-a cerut lui Gorovei să-i arate odaia în care povestitorul cumpănit Nicu Gane și-a trpit copilăria senină. A privit mult odăița și i-a mulțumit lui Gorovei că n-a schimbat fațada casei albe și curate a lui Gane, ci a lăsat-o ca la 1843, în forma de odinioară. Era de părere să fie păstrată casa aceasta ca monumet istoric.
Moldoveanul autentic avea sufletul copleșit de trecut în fața căsuței bătrânești a înaintașului său. Simțind că în sufletul său trecuse ceva din cumpăneala firii blânde a lui Nicu Gane, Vlahuță, acest “”suflet adânc”, cum l-a definit d. N. Iorga, ținea ca Moldova de odinioară să rămână curatp ca de demult.