Paștele Blajinilor
Pentru a putea lămuri ce și cum este cu Paștele Blajinilor, trebuie să ne lămurim mai întâi cine sunt Blajinii. Este lesne de priceput, după numele lor, că Blajinii erau oameni calmi, plini de îndurare, gata oricând să facă milostenii, bunătatea caracterizându-i întru toate. Trebuie să spunem că în limbile arabă și ebraică lor li se spune Rahmani.
Blajinii nu se regăsesc doar în legendele și credințele românilor, ci la mai toate neamurile din Europa și Asia, cât și în toate religiile. Sihaștri prin definiție, ducând o viață preoțească, Blajinii își au casa la marginea pământului, acolo unde se termină capătul Lumii, foarte aproape de Apa Sâmbetei. Am găsit la dl Ion Drăgușanul cum că Blajinii locuiau sus pe crestele munților Carpați, în Nedeea Cetate. Mitologia vorbește despre Blajini ca reprezentând primii oameni de pe pământ, după Uriași. Blajinii ne arată tipul omului universal care tinde spre fericirea supremă, ca slujitori ai binelui, ei fiind cei care au adus în lume poezia, muzica și jocul.
Dacă știm când sărbătorim Învierea Domnului Iisus Hristos, trebuie să știm și când este Paștele Blajinilor. Paștele Blajinilor este la o săptămână după Paștele nostru, mai precis în ziua de luni după Duminica Tomii (duminica închinată Sf. Apostol Toma). În această zi cu ecou în sufletul oamenilor, căci în calendarul creștin ortodox nu o regăsim, se face pomenirea morților, pomenirea celor plecați într-o lume mai bună. Femeile duc la cimitir lumânări aprinse, pască și ouă roșii pe care le împart săracilor după ce le sfințește preotul. Se dă de pomană pentru sufletul celor morți dintre rudele apropiate (părinți, copii, frați, surori), dar și pentru sufletul celor Neștiuți ori Uitați. Din această cauză, Paștele Blajinilor se mai numește și Paștele Morților.
Blajinii nu măsoară timpul și nici nu au trebuință de aceasta. Totuși, pentru a ști și ei când este Paștele nostru, femeile dau pe apă cojile de la ouăle pe are le-au folosit la copt pasca, ori coji de ouă roșii, în Sâmbăta Mare. Cum cojile de ouă ajung la Blajini într-o săptămână, numai bine după Duminica Tomei, Blajinii pot sărbători Paștele lor.
Pomenile de la Paștele Blajinilor fac parte din rândul pomenilor de peste an, care se fac în slujba cultului morților, al moșilor și strămoșilor. Se spune că dacă visezi pe cineva din familie care este mort, trebuie să-i dai ceva de pomană: dacă visezi că i-i sete, îi dai de pomană o cană cu apă/ vin, dacă i-i foame, îi dai de pomană colac/ colivă de grâu, dacă i-i frig, îi dai de pomană o haină.
Paștele cailor
Astăzi vreau să povestim despre cai, dar nu despre caii putere ai nu știu cărui bolid, ci despre acele animale dragi nouă tuturor, pentru că de multe ori am auzit expresia ,,la Paștele cailor’’ și nu știam ce vrea să zică. Caii sunt niște animale grațioase, inteligente, mult îndrăgite de stăpânii lor. Încă din vremuri preistorice caii i-au inspirat pe oameni astfel încât să-i determine să-i picteze pe pereții peșterilor.
Calul este un animal des întâlnit în folclorul românesc. Amintesc aici de Jocul călușeilor/ căiuților, joc pe care îl admirăm și de care ne bucurăm în fiecare an la sărbătorile de iarnă. Jocul căiuților este practicat la Anul Nou doar de copii/ băieți și simbolizează caii lui Marte. Calul este simbolul planetei Marte, recunoscută a fi patronul lunii martie, cu trimitere la faptul că în trecut, pe vremea romanilor, Anul Nou începea primăvara, în luna martie. Jocul acesta, caracteristic Moldovei, ne amintește și de centaur, o ființă fantastică jumătate om-jumătate cal. Costumul de căluț/ căiuț ni se înfățișează astfel: băieții sunt îmbrăcați în costume populare, cu bondiță în spate și căciulă de miel pe cap. De la brâu în jos, pornind dinspre gâtul căiuțului, este prinsă partea de jos, adăpostită sub o pânză albă, care se termină în spate cu o mică coadă de cal. Avem, deci, imaginea centaurului, cu partea superioară, de la brâu în sus înfățișând un om și cu partea de jos înfățișând un cal. În jocul căiuților întâlnim încă un personaj, conducătorul jocului, stăpânul cailor, el neavând costum de căiuț, ci de țăran. Jocul căiuților din Moldova, joc de care ne bucurăm la sărbătorile de iarnă, nu trebuie confundat cu un alt joc minunat care îl are ca protagonist tot pe cal, și anume, Jocul călușarilor din Muntenia.
Spuneam că toate au legătură cu sosirea primăverii. Chiar și Soarele, mândrul Soare, după o iarnă lungă și grea, umbla, frate, să se-nsoare,/ Nouă ai/ Pe nouă cai., numărul nouă având și el o semnificație deosebită, și anume cele nouă zile de început de primăvară, interval de timp în care noi ne alegem ,,o babă’’, adică o zi. La data de 14 martie sărbătorim cu toții caii lui Sân Toader, iar ziua de joi a aceleiași săptămână este cunoscută sub numele de Joia iepelor. Când este ,,cap de primăvară’’, adică în primele zile ale anotimpului renașterii naturii, Soarele, care, după cum am văzut, are nouă cai călăriți de cele nouă babe, fuge, ieșind pe poarta cerului, păzită tocmai de Sân Toader. Însă și Sân Toader are cai, caii lui Sân Toader, călăriți de moși. Ei gonesc să aducă Soarele înapoi, ca să se încălzească odată vremea, să vină zilele călduroase și să poată ieși lighioanele afară din pământ. Ei bine, dintre toți moșii, doar Moș Alexe ia urma astrului, de aceea ziua șerpilor este Alexiile.
Cunoaștem un cal alb, de o mare frumusețe, calul lui Ștefan cel Mare, despre care știm că se chema Catalan. Cunoaștem și Legenda lui Gelu Românul, voievodul care fu rănit de o săgeată; acest viteaz vorbește cu al său cal în grai omenesc și îl roagă să nu-l lase pe mâna cotropitorilor, ci să sape cu copita o groapă, să-l apuce cu dinții, să-l pună în groapă și să-l acopere cu pământ. Calul nu este considerat un simplu animal, ci un tovarăș, un sfătuitor, un prieten. În baladele haiducești, în legendele populare românești, eroul i se adresează patrupedului cu ,,frățioare’’: eroul legendar călărește Pe-un cal porumbac,/ La coadă cudalb,/ Cu țintă la cap,/ La picior pag.
Nimic nu se poate compara cu imaginea calului din poveștile/ basmele românești. În primă fază, cu trimitere la modestie, cumpătare și chibzuință, calul năzdrăvan este o mârțoagă uitată într-un fund de grajdi, tocmai pentru a păcăli un eventual flăcău dornic de fapte mari, căci nu este vrednic oricine de a avea un asemenea cal. Însă, odată ce a mâncat o tavă cu jăratec, calul se arată în toată splendoarea sa. Calul lui Făt-Frumos are puteri supranaturale, nu numai că poate vorbi omenește, ci îi dă sfaturi tânărului viteaz, îl povățuiește, transformându-se în partenerul de aventuri al eroului. Cu toții ne-am dori un cal năzdrăvan, cu șa de aur, cu frâu de mătase, cu potcoave de argint, așa, ca în Plugușorul nostru de la Anul Nou: un cal Graur/ Cu șaua de aur,/ Cu potcoave de argint,/ Cum n-am văzut de când sunt. Calul din poveștile/ basmele noastre bea numai apă strecurată, mănâncă iarbă spălată în roua de peste cei munți, ori boabe din poala Ilenei Cosânzeana, poate zbura sus, pe deasupra norilor, pentru el nu este o greutate să ajungă pe celălalt tărâm, deoarece în pieptul lui bat mai multe inimi; el nu are splină, deci nu obosește nicicând. Tot în basme, dar și în legende putem întâlni inorogul/ unicornul și Pegas-ul, calul cu aripi. Câtă poezie, câtă simplitate și frumusețe în sufletul omului de la țară, de câtă imaginație creatoare dădea dovadă geniul anonim!
Chiar și în cărțile religioase este prezent calul. Spre exemplu, în Apocalipsa lui Ioan, anotimpurile de peste an sunt personificate, descrise precum niște călăreți: primăvara este un călăreț cu sabie (Marte este zeul războiului, cum bine știm) care gonește pe un cal roșu; vara este descrisă ca un călăreț cu cal galben; călărețul anotimpului toamna are calul negru; iarna ni se înfățișează ca un călăreț pe un cal alb. Foarte interesant și important este de precizat că nimic nu era descris întâmplător în cărți, în doine, balade, legende, basme. Totul era o nesfârșită alegorie care parcă abia aștepta să fie descifrată.
Să ne întoarcem la Paștele cailor. Deși expresia ,,la Paștele cailor’’ are înțelesul de niciodată, nicicând, sau hăt încolo, peste vremuri îndepărtate, această zi totuși există. În anul în care Paștele ortodox cade odată cu Paștele catolicilor, atunci se spune în popor că este și Paștele cailor, deoarece oamenii, înainte vreme necăjiți și plini de nevoi, nu aveau toate cele de trebuință pe lângă casă, de aceea, își împrumutau unii altora plugul, grapa și… boii/ caii. Legenda ,,Movila lui Burcel’’ ilustrează cel mai limpede acest fapt: Burcel își pierduse o mână într-o bătălie împotriva turcilor, ca oștean al lui Ștefan cel Mare, și domnitorul îl află arând ogorul într-o zi de duminică, căci doar atunci găsi un plug de împrumut. Sărbătorile pascale ale ortodocșilor și catolicilor fiind deodată, oamenii nu ieșeau la muncă în câmp, deci și caii se odihneau.
Totuși, este cam nedrept față de bietele animale, căci acest lucru nu se întâmplă în fiecare an, cea mai mare sărbătoare a noastră, Paștele, ,,cade’’ la aceeași dată cu cea a catolicilor la patru, chiar șapte ani. Dacă vrem însă ca și caii să aibă Paștele lor anual, acest lucru se întâmplă la Înălțarea Domnului, numită în popor Ispas (în limba slavonă Supas înseamnă Mântuitor). Deci putem spune că Paștele cailor este la Ispasul nostru, care cade numai joia și care se ține cu mare sfințenie de către credincioși. Acum se vopsesc pentru ultima dată ouăle și se face pască.
Descoperă mai multe la FĂLTICENI ONLINE
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.