Uneori, tăcerea este forma cea mai sinceră de compasiune

Sunt tragedii despre care poți scrie în calitate de jurnalist. Și sunt tragedii în fața cărora, înainte de a fi jurnalist, ești pur și simplu om. Cea de sâmbătă dimineață, de la Fântâna Mare, este una dintre ele.

Dincolo de fapte, de anchetă, de fotografii, de știrile care au făcut înconjurul internetului și de titlurile care au apărut în presă, sunt doi copii. Și două familii. Nu cred că există cuvinte care să poată explica ce înseamnă pentru un părinte să își piardă copilul. Cu atât mai mult în asemenea împrejurări.

Poate că cel mai trist lucru care a urmat tragediei nu este doar ceea ce s-a întâmplat, ci și felul în care noi, ceilalți, am reacționat. Știrea a apărut. A fost preluată. Distribuită. Comentată. A devenit virală. Și, foarte repede, au apărut și verdictele.

Unii au transmis mesaje de compasiune. Alții au găsit imediat vinovații. Au apărut judecăți, etichete, insulte. Cuvinte pe care nici nu merită să le reproducem aici. Au fost judecați cei doi copii. Au fost judecate familiile lor. Au fost căutați vinovați înainte ca ancheta să fie terminată.

Și poate că ar trebui să ne întrebăm: ce ne dă nouă dreptul să judecăm în felul acesta o familie care tocmai și-a pierdut copilul?

Nu spun că trebuie să ignorăm ceea ce s-a întâmplat. Nu spun că trebuie să minimalizăm o alegere greșită. Nu spun că un adolescent care conduce fără permis nu trebuie să răspundă pentru faptele sale. Dimpotrivă. Responsabilitatea trebuie stabilită de cei care au această competență. Dar între responsabilitate și cruzime este o diferență uriașă.

Mulți dintre noi suntem părinți. Avem copii adolescenți. Îi vedem cum cresc și știm cât de greu este, uneori, să îi protejăm de propriile lor alegeri.

Adolescentul de astăzi nu mai este adolescentul de acum 20 sau 30 de ani. Are acces la o lume întreagă prin telefon, prin social media. Are prieteni, grupuri, anturaje. Vrea să fie acceptat, să fie remarcat, să demonstreze ceva. Uneori face lucruri pe care părinții nu le înțeleg. Alteori face lucruri despre care părinții nici măcar nu știu.

Și oricât am încerca să îi ținem „în frâu”, vine o clipă în care nu mai putem controla fiecare pas pe care îl fac. Uneori aleg bine. Uneori aleg prost. Iar uneori, într-un moment fatidic, o alegere proastă poate avea consecințe pe care nimeni nu le mai poate întoarce. Asta nu înseamnă că trebuie să justificăm. Înseamnă că trebuie să înțelegem.

În spatele unei știri cu „doi adolescenți morți” sunt două familii. În spatele unei fotografii sunt doi copii care, până ieri, aveau planuri. În spatele unui comentariu de pe Facebook este o mamă care nu-și va mai auzi copilul intrând pe ușă. Este un tată care nu-și va mai vedea băiatul. Este un frate care va trebui să învețe, mult prea devreme, ce înseamnă absența. Și este o familie care va trebui să continue să trăiască într-o lume în care unul dintre locurile de la masă va rămâne gol.

Nu știm ce a fost în mintea celor doi copii în acea dimineață. Nu știm ce au vorbit. Nu știm ce au gândit. Nu știm ce au vrut să facă. Știm doar că, în câteva clipe, viețile lor s-au terminat și viețile familiilor lor s-au schimbat pentru totdeauna. Poate că este suficient să știm atât.

Înainte de a judeca, să ne amintim că și noi suntem părinți. Nu știm niciodată când viața ne poate pune în fața unei asemenea încercări. Și poate că tragedia aceasta ar trebui să ne facă să vorbim mai mult cu copiii noștri. Despre pericole. Despre prieteni. Despre presiunea grupului. Despre mașini. Despre viteză. Despre alegeri. Dar, mai ales, să îi facem să înțeleagă că o clipă de teribilism poate să nu mai lase loc pentru a doua șansă.

Și poate ar trebui să ne învețe și pe noi ceva. Să fim mai atenți la cuvintele pe care le folosim. Să nu confundăm dreptatea cu răzbunarea. Să nu confundăm opinia cu verdictul. Să nu transformăm durerea altora în spectacol. Și, mai ales, să nu uităm că înainte de a fi subiectul unei știri, fiecare dintre cei doi adolescenți a fost copilul cuiva.

Poate că, în fața unei asemenea tragedii, nu trebuie să avem întotdeauna ceva de spus. Uneori, tăcerea este forma cea mai sinceră de compasiune.