Caracterul solar al colindelor românești – semnificații și origini

Despre caracterul solar al colindelor au vorbit în lucrările lor mulți cărturari. Nume cu greutate în cultura românescă, precum Rebreanu, Blaga ori Coșbuc, semnează cercetări care au scos la iveală lucruri foarte interesante despre colind. Steaua călăuzește pe magi, dar însuși Soarele este o stea. De curând descoperim aceeași teorie și în scrierile lui Ioan Drăgușanul, neobosit scormonitor prin vechile și prețioasele documente: în accepțiunea sa, colindele sunt ,,calendare zodiacale’’ (p. 120), ele descriind alegoric traiectoria de roată a Soarelui și a surorii sale Luna prin zodiac; colindele sunt ,,cântări și hore echinocțiale de primăvară, închinate Soarelui, Lunii și Mamei Terra, adică Naturii.’’ (p. 159)[1] Același lucru îl întâlnim și la Mangiuca Simeon care amintește în studiile sale de ,,curgerea soarelui și a lunii jur-împrejur prin zodiac.’’ (p. 41)[2] (Soarele o răsărit,/ Florile s-or primenit./ Soarele de-o asfințât,/ Tăte florile-or murit.) Grecescul cylindea (colinda) care în traducere liberă înseamnă rotire, învârtire, întărește ideea caracterului solar al colindelor.

În credința populară Soarele era considerat a fi ochiul cerului, de aceea nu este de mirare că i s-au închinat imnuri care se colindau pe la fereștile gospodarilor. Oamenii simpli de la țară, fără știință de carte, de cunoștințe științifice nici pomeneală, erau fermecați de puterea strălucitoare a aștrilor zilei și nopții, de aceea și-au imaginat fel și fel de legende, superstiții dedicate lor, deci și colindele le cântau pentru Soare și Lună, prealăudându-i. Miturile Soarelui și Lunii se împleteau în credințele populare și în practicile de la sate, ideea principală fiind aceea că nu este posibilă nunta perfectă, nunta cosmică, deoarece aștrii erau frați, iar incestul este un păcat greu. Ex: Colo-n josu, mai din jos/ Colo-n râtu cel frumos/ Paște-o turmă de oi dalbe,/ Da’ la stână cine șade?/ Șade, șade Sfântu Soare/ Cu sorâ-sa cea mai mare; Părinte, nu fă păcate/ Să cununi soră cu frate! Poate nu multă lume cunoaște faptul că și orațiile de nuntă, de fapt sunt vechi colinde. Soarele simbolizând aurul, iar sora sa, Luna, fiind de argint, adică Alba, explică prezența în colindele românești a refrenului ,,Florile dalbe’’, corect fiind de fapt, ,,Florile d-Albei’’, adică florile Lunii, buchetul miresei, după cum ne face cunoscut Ioan Drăgușanul.

,,Colindele în fond sunt imnuri religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca Zeu, cântând bunătățile lui și lăudându-i faptele ca erou.’’, cităm din Aron Densușianu. (Colo sus și mai în sus,/ În grădina Soarelui/ Crește floarea Raiului.). După anul 1500 preoții din Ardeal au început să respingă cu hotărâre colindele, însă ștergerea lor completă din conștiința maselor sătești fiind imposibilă, treptat le-au transformat în colinde cu caracter religios, unele cu text de prost gust, după instruirea sau inteligența autorului ce purta sutană. Mai târziu, când colindatul s-a mutat din primăvară în toiul iernii, Soarele din colinde a fost înlocuit cu Iisus Hristos, ,,Soarele Dreptății’’, după cum îl numește Sf. Augustin: Nouă azi ne-a răsărit/ Mesia cel mult dorit.

Prin aceste rânduri dorim să colindăm la casă mare/ Cu ferestrele în soare./ Că pe masă-i viță-aleasă/ Și-n toarta paharului/ Scrisă-i raza soarelui. Crăciun frumos, cu pace, sănătate și bucurie la toată casa de român!

Mereu în copilărie eram fermecată de refrenele atât de frumoase pe care le întâlneam în colindele auzite la alții sau cântate chiar de mine. Nu îmi explicam de ce în colinde era omniprezent refrenul Florile dalbe, doar iarna nu sunt flori. Mai târziu m-am gândit că poate era vorba de o metaforă, zăpada albă strălucind asemenea petalelor de flori sub roua dimineții. Peste ani, căutând prin cărți, am revenit asupra acestor întrebări și am aflat că pe vremea romanilor Anul Nou începea primăvara, la 1 martie. Asta da, explica multe și-mi oferea răspunsuri. Primăvara înfloresc Florile dalbe, Florile, florile dalbe, Florile dalbe de măr, Dalbe flori de măr: Asta-i casa luminoasă,/ Florile dalbe/ Cu mușcate la fereastră,/ Florile dalbe. Așa mi-am explicat și obiceiul mersului cu Plugușorul, și Sorcova, care zice Să trăiți,/ Să înfloriți/ Ca un măr,/ Ca un păr…., ori înverzirea și înflorirea doar primăvara sunt posibile. Să nu uităm de obiceiul Semănatului, când scoatem din trăistuță boabele de grâu, orz, ovăs, secară, urând gazdei belșug și prosperitate. Țăranii în trecut își petreceau traista mare cât o tăfâlcă peste trup și semănau ogoarele aruncând semințele în brațele ogoarelor flămânde. Un alt colind spune că Mă dusei într-o grădină,/ Mă-ntâlnii cu o albină,/ Albina culegea din flori/ Miere pentru sărbători, deci… primăvara. Doar primăvara insectele zumzăie fericite, și doar primăvara ne bucurăm de prospețimea florilor (Nouraș cu flori). Tot acum Soarele biruie frigul și întunericul: De pe vale-n ceea vale/ Frumos Soare mai răsare. Începerea noului an primăvara avea logică, ca și roata vieții: natura se trezește la viață (copilăria), vara reprezintă  tinerețea, toamna toate dau în pârg (maturitatea), iarna cu albul zăpezii este senectutea.

Legenda populară spune că Soarele și Luna s-au îndrăgostit unul de celălalt, dar nu se puteau căsători, căci erau frați și ar fi săvârșit un incest prin cununia lor. Soarele este simbolul aurului, iar Luna este simbolul argintului. Și Soarele, și Luna sunt în centrul atenției creatorului anonim de colinde. Soarele este deci galben, iar Luna este albă ca argintul, de aceea mai este numită în popor Alba. Mireasa poartă voal alb și buchet de flori în mână. Dar nunta cosmică nu poate avea loc. De aici moștenim miraculosul refren Florile dalbe, care în mod normal ar trebui să fie Florile d-Albei, adică florile ținute în mână de Lună la propria nuntă. Florile dalbe este un epitet absolut, numit de folcloriști epitet encomiastic. Mai există un epitet absolut, și anume Preacurata, epitet atribuit Născătoarei de Dumnezeu, Fecioara Maria.

Alte refrene, la fel de muzicale, sunt atribuite mărului, fruct rotund, deci fruct solar: Florile de măr, Florile mărului, Florile dalbe de măru, Florileț dalbe de măr, Dalbe flori de măr, Mărului, mărului, Mărului, măr, Măruț mărgăritar. Un colind din Vadu Moldovei începe așa: La tulpina mărului,/ Florile dalbe,/ Șăde Maica Domnului,/ Florile dalbe… Exemplele sunt multe, datorită faptului că merii înfloresc primăvara, și toate la fel de minunate: Măru rămuratu/ De mere-ncărcatu./ Noi le-am căpătatu/ De la Sfântu Soare/ Cu mare rugare. Colindele sunt alegorii, ele trebuie descifrate. Cam așa se ,,traduce’’ colindul citat mai sus: Soarele a copt merele, le-a dat căldură și lumină, dar nu ni le-a oferit pur și simplu, ci am trudit pentru ele (cu mare rugare). Sau: Pomuț rămuratu/ De mere-ncărcatu./ Soarele luce,/ Merele-și coce./ Vântu’ le sufla,/ Merele-și pica,/ Boieri culegea. Urarea spune: Și ca merii să-nfloriți,/ Și ca ei să-mbătrâniți! De ce merele? De ce nu cireșele, prunele? Pentru că mărul este solar, iar colindele erau imnuri închinate Soarelui-Zeu, până ce astrul zilei a fost înlocuit de biserica din Ardeal cu Iisus Hristos, iar colindele din veac au fost înlocuite cu cele închinate Nașterii Mântuitorului, prin ,,asimilarea Datinii primordiale de către Datina creștină’’, după cum spune Ioan Drăgușanul[3] (ex: refrenul Domnului, Domn; Domnuleț și Domn din cer).

Poposim acum asupra refrenului atât de enigmatic Ler, Leru. Cuvântul ler este o interjecție care provine din limba greacă: leros. Refrenul Ler este întâlnit în mai multe variante de refren de colind și a fost de-a lungul anilor subiectul de studiu al folcloriștilor. Iată câteva exemple: Oi, Ler, Oi, Ler (Legea e lege, Doamne); Ler, Oi, Ler (formulă sacramentală – Legea, Doamne, e lege)[4]; Lerui, Ler; Leroi, Doamne; Oi, Lerui; Ler, Doamne, Ler; Lerului, Domnului; Lerului, Lerului etc. Multe nu le cunoaștem și multe mai sunt de aflat. Chiar de nu le știm toate, să ne bucurăm de colinde, puri și adevărați.

 Fiind interesată în mod direct de culegerile de folclor, deci și de culegerile de colinde, mi-am notat unele observații pe care aș vrea să le împărtășesc și cu dumneavostră. Pornim de la explicarea cuvântului ,,colind’’. Cuvântul ,,colind’’ își are rădăcini în latinescul ,,calendae’’, dar și bulgara veche vine să ne întâmpine cu ,,colenda’’.

            Când se cântă colindele? După cum am discutat mai sus, colindele se cântau primăvara, când romanii sărbătoareau Anul Nou, dar ele au fost mutate în iarnă, odată cu sărbătoarea Crăciunului. Totuși, în ce moment al zilei se colindă? Se colindă în Ajun, pe înserate, după cum ne spune textul popular: Sara pe la cântători; Astă-sară decusară; Bună sara la fereastră,/ Am venit la dumneavostră etc.

            Cum se cântă colindele? Colindele se cântă doar în grup, ceea ce reiese din pluralul ,,cete’’ și ,,colindători’’ întâlnit în text. Colindele se cântă la unison (pe o singură voce) sau antifonic (cântare antifonică în două grupuri): Pe cărarea șerpuită/ Cu argint împietruită,/ Vin cântând de sărbători/ Cete de colindători.

            În alcătuirea colindului întâlnim mai multe episoade epice: plecarea cu colindatul prin sat, sau prin satele vecine chiar (Ale cui aeste curți?; D-ale cui aeste case/ Cu ferestre luminoase?), trezirea gazdei (Scoală gazdă din pătuț; Sculați domni, sculați coconi), colindatul și urarea de bine, iar la final răsplata. Buna cuviință caracteristică țăranului român este întâlnită și aici prin formula arhicunoscută Primiți cu colindul?, însoțită de clinchete de clopoței și zurgălăi. Trezirea gazdei nu provoacă nicio supărare, primirea colindătorilor binecuvintează casa: Sculați, sculați, boieri mari; Sculați voi, români plugari; Sus, boieri, nu mai dormiți; Scoală, scoală, gazdă mare/ Și aprinde-o lumânare; Ian’ te scoală, gazdă bună etc. Aceste versuri ne arată cine erau cele gazde mari: români, plugari, boieri. În unele colinde mai este întâlnit și îndemnul adresat gazdei de a se pregăti pentru a întâmpina cum se cuvine pe Pruncul de Împărat: Și trezăște slugile/ Să măture curțile; Casa să v-o măturați,/ Masa să v-o încărcați!

            După colindatul propriu-zis gazda îi omenește pe colindători cu mere, nuci, un colac de grâu curat,/ Cât piatra morii de lat și uneori cu un gologan. Ex: Scoală, gazdă, din pătuț/ Și ne dă un colăcuț; Pe fața colacului/ Plata colindatului; Bogdaproste pentru plată/ Că nu ne-ați ținut la poartă; Tu colacu de ni-l dai,/ Puntea te rădică-n Rai; Pentru ce ai scos din casă,/ Să fii, gazdă, sănătoasă!; Pentru ce ai scos din pungă,/ Să-ți de Domnu, să-ți ajungă! Despărțirea de gazdă are loc în urările de bine, de pace, sănătate și prosperitate, făcându-se apel la formule pline de poezie (Busuioc verde pe masă,/ Rămâi gazdă, sănătoasă!; Busuioc bătut în loc,/ Rămâi, gazdă, cu noroc!; Cruce-n casă, cruce-n masă,/ Rămâi, gazdă, sănătoasă!), cu promisiunea reîntâlnirii la anul viitor, la fel de veseli și sănătoși: Și la anu’ om veni,/ Numa sănătoși de-om fi!; Și la anu’ om veni,/ Numa’ dacă ni-ți pofti!

            Și eu îmi doresc din tot sufletul să ne revedem la anul cu sănătate, că-i mai bună decât toate!

[1] Dăgușanul, Ioan, ,,Bucovina, în mărturii necunoscute’’, Ed. Mușatinii, Suceava, 2018;

[2] Mangiuca, Simeon, ,,Călindariu iulianu, gregorianu și poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882’’, Oravița, 1881.

[3] Drăgușanul, Ioan, ,,Bucovina, în mărturii necunoacute’’, Ed. Mușatinii, Suceava, 2018, p. 197

[4] Drăgușanul, Ioan, ,,Bucovina, în mărturii necunoscute’’, Ed. Mușatinii, Suceava, 2018, p. 116